Ma deprima cea ce este static ,ii urasc pe toti care se multumesc sa stea deoparte cand e vorba despre ceva imtortant pentru ei,ii urasc pe cei ce nu lupta si se multumesc doar prin a se plange .Go out there …lupta cu dinti ,cu ghiarele cu tot ce ai si ce nu ai, altfel e ca si cum ai fi un om a carui inima si spirit a murit inainte trupului.
Trebuie intodeauna sa actionezi ,a te multumi sa vorbesti despre viitor e ca si cum te-ai lauda din inainte cu tablourile pe care ai de gand sa le pictezi .Mereu veti avea o scuza ca sa nu va traiti viata.Aerul va fi mereu prea imbacsit de ceva,scaunul prea dur,veti fi prea obosit sau prea stresat.In acest caz iti meriti soarta,meriti sa suferi pt ca nimeni si nimic nu e gratis pe lumea asta.Ca sa poti sa zici ca ai trait trebuie inainte sa zici ca ai luptat.
*Aberatie de moment la ora de fanceaza:Orice ai face esti condamnat sa ai dreptate ori cat de idioata e ideea ta.Niciodata nu poti sa faci lucrul gresit pt ca, in mintea ta ,ai indodeauna dreptate de fiecare data cand actionezi -e automat corect pt ca altfel nu ai fi facut-o.In momentul acela ,in secunda aceia ,decizia luata a fost cea mai buna.Daca adaugam la acesta idee si faptul ca a regreta ceva este inutil si nu schimba nimic din trecut atunci decizia isi pastreaza statutul veridic si corect in conditile acelea.Stiu ca pare mai mult un sofism decat un rationament logic insa ora de franceaza are efecte ciudate asupra mea:)) so nu raspund de nimic .
Next on the list is:
Regretul…….are scop doar in momentul in care inveti ceva din trecut ,trasformandu-si astfel statutul in :experienta de viata.Este inutil sa regreti..nu poti sa schimbi trecut si daca ne gandim ca suntem condamnati sa avem dreptate atunci nu ai cum se regreti ceva, ce a fost cea mai buna solutie la un momendat.Am facut multe si marunte la viata mea(asta lunga:)) ) ,si de bine si de rau insa un lucru este cert nu -as schimba nimic.Justificarea e simpla :Sunt cea ce sunt azi datorita lucurilor pe care le-am invatat,observat,le-am facut.Noi ca fiinta suntem sadici ,nu putem spune ca am simtit viata decat dupa ce am suferit O GRAMADA.(Istorie religilor :toti ce sufera fizic ajung la iluminare.)A devenit un adevar general:nu poti sa cunosti binele fara sa cunosti rau inainte (or : Intelligence has no point without idiocy. For without idiocy, how can we tell who is intelligent?).Defapt lumea a apartul in momentul in care si-au facut simtita prezenta contrarile …nu sariti,nu va speriati ,dar mi-e imi place mult (lectura placuta daca va tenteaza sa aflati mai mult)
Din Rig-Veda (Veda imnurilor de laudă adresate zeilor)
veda= „cunoaştere” sacră, revelată de zei
Imn Creaţiunii
Atunci nici Nefiinţă n-a fost şi nici Fiinţă,
Căci nu era nici spaţiu , nici cer, şi nici stihie.
Avea stăpân şi margini pe-atuncea Universul?
Avea adânci prăpăstii? Dar mare ? Nu se ştie.
N-a fost nici Nemurire, căci Moartea nu-ncepuse.
Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi.
Nici vânt n-a fost să bată acele începuturi;
Însă Ceva în lume – Unicul – se ivi.
Era-nvelit în noapte-adâncă Universul:
- Ocean de întuneric pierdut în noaptea lui.
Dar ca-ntr-o carapace, ascuns în învelişuri,
Ceva – născu prin forţă din chinul focului.
Şi iată cum , Întâiul – ivit din începuturi,
Un sâmbure: Iubirea – sămânţă de lumini,
Pe care înţelepţii în inimi îl găsiră,
Trecând din Nefiinţă-n a Vieţii rădăcini.
Ei măsurară lumea în curmeziş cu sfoara.
- Ce-a fost acolo-n hăuri ? Dar jos ce s-a-ntânplat?
Ca purtători de germeni poniră oarbe forţe,
Care prin sine însuşi de sus s-au scuturat.
Dar care minte oare fu-n stare să priceapă,
Creaţiunea însăşi de unde-a început?
Poate aicea zeii îşi zămisliră neamul,
Dar cine va să spună din cine s-au născut?
Doar El, acela care porni Creaţiunea,
El, cel care-o priveşte din ceruri, numai El,
El, cel care-a făcut-o, sau poate n-a făcut-o.
El singur ştie poate. Sau poate că nici El.
Imnul Creaţiunii în traducerea lui M. Eminescu ( l-a inspirat în realizarea cosmogoniei din Scrisoarea I )
Atuncea nefiinţa, fiinţă nu erau
A cerului mare, boltitul cort din ceriu
Ce-acoperea, atuncea?… Şi-n ce se ascundeau
Acele-acoperite… Au în noianul apei
Au în genune…
Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor
Şi noaptea- ntunecată de ziua cea senină
Nu era despărţită
Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi
Ne mai numitul Unul… Şi-afară de aceste
Nimic n-a fost pe-atuncea
Ş-atât de întuneria era, ca un okean
Neluminat, şi totul era adânc ascuns
În început. Şi unul, învăluit în coaja-I
Uscată, prinde viaţă din tainica căldură
Ce singur el o are.
